Ultimul spectacol la sala Floreasca

 

Sala Floreasca.
Photo: Colectia Davidescu

Scrisoare deschisa nr 2

Nene Ursache, cand m-am intors din America ti-am trimis o scrisoare cu impresii si sentimente dupa aceasta vizita.
Scriu acum scrisoarea numarul 2 dupa vizita pe care am facut-o in Romania, unde sunt legat cu radacini si ramuri dupa 30 de ani petrecuti pe alte meleaguri.
Ma leaga basmele, melodiile, miresmele, gusturile si in special baza carierei si filozofia vietii mele. Intotdeauna cand ma pregatesc sa plec in Romania ma coplesesc amintirile, imaginile care imi impodobesc viata, imi reamintesc romantele Ioanei Radu sau rugina vremii pe vocea de neuitat a Mariei Tanase.
Si de cate ori ma pregatesc sa iau drumul Bucurestilor, imi revin in memorie terenul din groapa de la Drept si mausoleul baschetului Romanesc, sala Floreasca. Toate acestea ma fac sa ma emotionez de cate ori plec in Romania.
Pentru mine mireasma si gustul rosiilor "inima de bou", rupte in 2 si mancate cu sare, reprezinta cel mai gustos si adevarat rod al pamantului. Branza cu smantana de la tanti Lenuta, ridichioarele lunguete roscate cu gust delicios sau branza de burduf in coaja de brad a lui nea Petre din Piata Matache nu le gaseai decat intr-un singur loc.
Toate aceste minuni ale vietii simple si fericite care era bazata pe relatii de amicitie umana au disparut ...

Draga prietene, dupa ultima vizita, cred ca "globalizarea" mi-a luat aceste placeri, acest farmec al tineretii mele si au fost aruncate la lada de gunoi al modernizarii. Nu stiu ce insemna pentru altii disparitia rosiei "inima de bou", dar pentru mine este o mare deziluzie, o pierdere a echilibrului, a libertatii de a alege de nu a fi condus de "Big brothers".
Astazi rosiile din piata Obor sunt la fel ca rosiile din orice piata din Europa ...

Foarte multi tineri nu stiu ce au pierdut din specificul si caracterul pamantesc si uman, care sper eu ca va invinge totusi si va ramane broderia fermecatoare a traditiei si a graiului pamantului romanesc.

Cine isi uita povestile si leaganul copilariei, care pentru fiecare din noi este un monument al aducerii aminte, a bazei de dezvoltare intelectuala si sufleteasca, devenind radacinile din care savureaza inspiratia si forta de a progresa de ati indeplini idealurile ...
Cine se dezice de aceasta baza, de aceasta platforma ...
... Va fi suspendat fara radacini, fara sprijin si fara orizont.

Dece povestesc toate aceste lucruri ? Pentru ca pentru mine, sala Floreasca a fost examenul de maturitate. Visul meu ca jucator si apoi ca antrenor era sa ajung sa calc pe parchetul din Floreasca. Mi-am indeplinit visul de atunci si primii mei pasi in cariera mea de antrenor au inceputul in sala Floreasca.

Nene Daniele, nu stiu daca am sa gasesc cuvintele nimerite ca sa descriu ce inseamna Floreasca pentru toti cei din familia iubitorilor de baschet din Bucuresti. Din timpul nostru de acum 50 de ani si generatile care ne-au urmat.
Aici este baza mea de dezvoltare, cand am ajuns antrenor si am antrenat selectionata de juniori a Bucurestului, impreuna cu Nea Giurculescu sau cu Cetatea Bucur, prospata promovata in divizia A.
Sala Floreasca este Mausoleul nostru, este Ateneul Roman al baschetului romanesc. Toti cei care iubesc baschetul au un sentiment de tristete, de pierdere ca aceasta citadela a baschetului nu ne mai apartine, federatia de baschet cedand in nu stiu in ce conditii sala Floreasca federatiei de handbal.

Vasile Popa si Lonciu Davidescu, doua nume care au facut istorie in sala Floreasca.
Photo: Colectia Davidescu

Scriu aceste randuri dupa vizita pe care am facut-o impreuna cu familia Popa in sala Floreasca. Am intrat in vestiarul numarul 3. In acest vestiar nu s-a schimbat nimic, sunt aceleasi banci, aceleasi dusuri, totul este la fel ca acum 50 de ani. In acest vestiar eu am tinut ca antrenor primul meu peptalk.
Intrand in vestiarul numarul 3, am revazut aceleasi imagini de acum 50 de ani. Stateau pe banci si ascultau instructiunile mele in vestiarul numarul 3: Marian Spiridon, Raducanu Misu, Cezar Niculescu, Costel Neagu. Toate aceste amintiri au reinviat in mintea mea pentru cateva clipe.

Sala Floreasca trebuie sa fie sala de cinste si onoare, Hall of Fame, asa cum este onorat basketul in toata lumea Intr-o sala trebuie ca toti aceia care au fost fauritorii baschetului, fotografiile si biografiile lui Folbert Andrei, Milica Raducanu, Fodor, Mimi Niculescu, Nicu Nedef, Nogi, antrenori ca Herold Constantin, Popescu Puiu, Avachean,Vasile Popescu, Dan Niculescu si altii trebuie sa-si gaseasca locul de cinste.
Hall of Fame trebuie sa existe ; este o obligatie de onoare a iubitorilor de baschet si acesta trebuie sa fie in sala Floreasca.

Mare pacat ...
Haide sa facem Hall of Fame-ul baschetului romanesc virtual la noi pe HalfCourt, sa fie loc de cinste si onoare pentru acesti eroi.
Sa fim demni pentru aceste amintiri, pentru Eroii si Pionierii Baschetului Romanesc.

Cu respect,
Prof-Davidescu

Ultimul mohican al baschetului romanesc - coach Vasile Popa (provincia Pompei)

 Dinamo Bucuresti 1993-94, campioana nationala, antrenata de Vasile Popa. 

L-am cunoscut pe Vasile Popa cu multi ani in urma, cand era un jucator cerebral si un gentleman la Dinamo. In acele timpuri intunecate era foarte greu sa-ti pastrezi demnitatea umana, sa fii prieten adevarat, sa ajuti pe acei care se aflau in situatii dificile. Vasile nu stiu sa fi refuzat sa sprijine pe cineva.

L-am reintalnit pe Popa acum cativa ani cand era antrenorul lui Dinamo. Am plecat la Timisoara sa vizitez splenditul oras si sa vad meciul Timisoara-Dinamo. Eram in holul hotelului si ma rugam sa primesc o camera, in acele timpuri imediat dupa 21 decembrie '89.
Sa obtii o camera la hotel trebuia sa fii Mafalda. Nu stiu de unde a aparut Vasile si cu ton autoritar ii spune functionarului de la receptie :"Domnul este cu noi". Imediat am primit o camera cu balcon.

Cornelia Popa, sotia lui Vasile Popa, saritoare in inaltime, participanta la 4 olimpiade.

De la acea intalnire am devenit prieteni. Am avut placerea ca sa ne cunoastem familiile. Ne-am intalnit cu totii.
Eu am venit cu sotia mea, Linica, care ma suporta de 49 de ani si nu e usor sa fi sotia de antrenor care pleaca tot timpul si care cand pierde vreun meci nu vorbeste cu zilele, tot timpul are in cap tot felul de planuri si lupte cu presa, cu prietenii si cu dusmanii. Sa nu mai spun de intalnirile cu patronii. Spun asta ca poate vor citi acest articol si sotiile tinerilor antrenori. Daca vor reteta la cum sa reusesti in casatoria cu un antrenor, o pot suna Linica sa afle secretul.
Vasile a venit cu sotia, Doamna Cornelia, o mare atleta, saritoare in inaltime, vice campioana europeana, care a participat la 4 olimpiade: Moscova, Munchen, Montreal si in Mexic. Povestea este palpitanta si complexa.

In timpul cand am antrenat la Steaua, Razvan, fiul sotilor Popa a fost jucatorul meu.
Razvan este un jucator dotat cu calitati fizice, in special cu, o detenta remarcabila (aschia nu sare departe de trunchi), mostenind detenta dela mama Cornelia.
La un antrenament Razvan s-a comportat necorespunzator si l-am poftit sa parasesca antrenamentul si sa ia loc in tribuna. La sfarsitul antrenamentului, i-am spus ca maine dimineata la ora 9 luam micul dejun inpreuna.

Razvan Popa, fiul lui Vasile si al Corneliei Popa, jucator in divizia A, a fost antrenat de profesorul Davidescu.

La ora 9, ne-am intalnit la un restaurant unde ma intalneam cu prietenii la un pahar de vorba.
I-am dat mana si l-am poftit sa comande. A fost o liniste profunda, pana ce chelnarita a adus mancarea, i-am urat pofta buna si i-am spus sa aleaga subiectul discutiei matinale.
Razvan s-a simtit stangherit, probabil se astepta sa-I cert pentru ce s-a intamplat ieri la antrenament. Dupa cateva minute de framantare, cu capul in pamant ma intreaba daca subiectul discutiei este atitudinea lui de la antrenament. Eu am continuat sa tac si atunci Razvan, emotionat si cu vocea ridicata, imi spune ca stie ce a facut si prin comportarea lui nu a contribuit la reusita antrenamentului. Si ar dori ca-n viitor sa devie un factor pozitiv in crearea unei atmosfere prielnice si motivate la antrenamente.
Dupa acest mic dejun si spovedanie, Razvan a fugit acasa sa povesteasca Mamei despre aceasta intalnire unde se astepta sa
fie zgaltait si sa primeasca o amenda grasa.
Cornelia a ascultat si-a explicat lui Razvan ca aceasta relatie cu antrenorul este podul pe care sportivul de performanta trebuie sa-l treaca ca sa-si dea seama de locul sau in echipa si sa fie capabil sa ia responsabilitatea, colaborand la relatii bazate pe respect reciproc si creand o atmosfera prielnica si motivatia antrenamentelor placute si productive. Se pare ca vice campioana, mama Cornelia, s-a bucurat de astfel de relatii cu antrenorul de legenda Baruh
Elias.

Dinastia Popa infrumuseteaza orizontul sportului romanesc.

Coach Popa Vasile - jucator Dinamo, echipa nationala - antrenor campion cu Dinamo
Nationala - antrenor echipa nationala
Vasile Popa - antrenor si gentleman
Popa Cornelia - atleta internationala, mama si bunica inimoasa
Popa Razvan - trebuie sa continui dinastia sa mergi pe urmele parintilor tai.

Cu respect
Profesor Davidescu